La mulți ani de ziua mea 40

„Decât să cerșești iubire, mai bine pleci, tată!”

Cât de ciudat să cauți 40 de ani iubirea – în oameni, în plante, în Dumnezeu… 40 de căutări? 14.600 de zile de căutare?
Când am nevoie de iubire? Ce e iubirea? Câtă iubire am nevoie? Câtă iubire am de oferit?
În ultimii ani m-am eliberat de traume, de goluri, de nevoi superficiale, de mame uitate, de femei dorite, de frați înfiați, de negura de pe suflet.
M-am subțiat cu fiecare strat, cu fiecare terapeut, cu fiecare nevoie socială. M-am subțiat ca să ating iubirea. Iubirea cui?

Începe visul: Cât de ciudat să pleci în tine cu tine, pentru a zbura, pentru a te vedea, pentru a te simți, pentru a te accepta. M-am visat în lumea din mine (sau în universul real). Am început să mă iert, să-i iert și mă trezesc strigând:
– Mamă, uite-mă cât sunt de mare! De ce nu mă vezi???

Mă simțeam un copil denaturat… A venit tata zâmbăreț, uitându-se departe de mine în mine, ca un imbold să caut în mine.
Mi-am aruncat privirea către mama, spunându-i: Mă accept.
Ochii mi-au fugit către vârstele mele anterioare:
Te accept, Florentine. Te accept, Florine. Te accept, Iordache. Te accept, Bulache. Te accept, Bulă. Te accept. Mă accept.

Ajung până în pântecul mamei, unde eram o formă roșie de iubire în întuneric. Până și mama m-a iubit.
M-am acceptat în iubire, în toate formele mele de om, de suflet, de ne/iubit.

Am deschis ochii în lumea asta – lumea asta din care vedeam mult prea puțină energie, prea puțină viață, prea puțină iubire.
Departe, pe cer, văd două avioane. Urmau să se intersecteze.
Mintea, mințindu-mă, îmi spune: „Ăștia fac ceva împotriva ta…”
Închid ochii, pentru a-i redeschide în adevăr:
Nimeni nu face nimic împotriva mea. Există un singur avion.
Drama mă apăra de adevăr, mă ținea în suferință… asta era forma de iubire învățată.
M-am lepădat de ea.
N-am știut să simt adevărata iubire. Nu.

Mă întorc în vis: șerpi, femei ce vin și pleacă, gândaci, culori, animale, porci, vaci, copaci, nori de praf, elefanți, mașini zburătoare, oameni necunoscuți – toate făpturile universului știute și neștiute, într-o dinamică a iubirii.
Cât de ciudat: trăiesc toate astea aici, unindu-se, despărțindu-se, dar rămânând legate…

Deschid ochii în lumina pământească: un șoim doar și-a arătat prezența pentru a mă ghida înapoi.
Deschid ochii sufletului și încep să… nu, nu, nu e futut.
Ce e asta?

Încep să-mi trec corpul fizic ca o ploaie de praf ce străbate trupurile gândacilor, șerpilor, tuturor făpturilor și oamenilor din vis…
Corp în corp poate trece fără orgasm?
Corp prin corp fără control?
Fără să mă pierd, fără să mă opresc, fără să fac ceva pentru a primi… doar primesc și ofer necondiționat?

Ce e asta?
Redeschid ochii doar pentru a primi un zâmbet de la șoimul-călugăr.
Fuck. Asta e dragoste.

Îmi petrec sufletul prin vis fără oprire, cu fiecare iubire unită simt cum mă eliberez de tot ce era legat de suflet, de mâini, de priviri, de drame.
Unitatea iubirii este prezentă în orice și în nimic.
Mă simt ușor.
Mă uit cu dor la lumea asta ce mi-a arătat iubirea ca o picătură de praf de pușcă ce-a devenit munți de eternitate, de care atârnă ghizi ai luminii și iubirii divine.

Nu mă așez, nu zbor, nu prind, nu arăt, ci doar exist.
Exist în iubire.
N-am ce căuta denaturat în mine sau în tine – am un singur lucru, banal, de făcut:
să-mi deschid ochii către iubirea din spatele straturilor.

Cuvântul tău ascunde iubire.
Trupul tău conține iubire dincolo de sâni.
Palmele tale ascund realizările iubirii tale.
Absența/judecata ta ascunde iubire – ca o frică, ca ceva de apărat.
Totul este iubire în spatele ordinii sociale cu care suntem îndoctrinați.

În vis, Pământul îmi supune mintea către o altă formă de iubire:
Se oferă să-l inspir, să-l expir.
Să-l fumez, cum l-am rugat aici.
Să fumezi Pământul, idiotule?

Inspir și simt cum îmi oferă toate plantele vindecătoare pentru a-mi arăta iubirea.
Expir doar pentru ca el să se realinieze în forma lui:
„Vezi? Îți ofer tot pentru a trăi în iubire. Sunt sub tine pentru a mă băga în trupul tău. E ușor să-ți ofer necondiționat. N-ai doar roșii. N-ai doar cireșul tău de la fermă. N-ai doar plantele pe care le îngrijești. Ai tot ce ai nevoie, necondiționat.”
Mama Pământ – asta e iubire.

Privesc spre cer în visul meu de 40.000 de ani în doar câteva clipe.
Cerul se deschide cu un dans de nori în forme de îmbrățișări, de reglaj subtil de lumină vie.
Lumina îmi pleacă capul către munți.
3 martori.
3 sâni.
3 părți de piatră ce ascund ghizi, călugări, cugetare și împrăștierea iubirii cu viteze ce depășesc fibra optică.

În spate simt umbra șoimului-călugăr:
„Ești liber de control, frate. Ești liber de frici. Privește.”
Munții se închid între pleoape și călătoresc în trupul meu, în interiorul altarului meu pământesc.
Mă lovesc de sticle pierdute, de pâine scorojită, de țigări, de furii somatizate, de lipsuri de iubire???

Eram într-un zbor în interior, într-o planetă interioară, privind de sus la ele.
Le împing cu iubire în afara altarului pentru ca iubirea universală să le purifice în lumină.
Simt cum scot din trup fel și fel de umbre, de zgârieturi, de faime idioate, de nevoi ce țipă în boli.
În oglinda iubirii, au ales să iasă.
Au ieșit toate din altar.

Cât de ciudat să ajungi să trăiești asta dincolo de soarele umanității contemporane.
Munții îmi strigă ochii către lumină.
Călugări ai iubirii privesc acceptarea iubirii.
Ai cunoașterii.
Mă ridic falnic doar ca să-i privesc…

Pentru prima dată simt smerenia.
Îngenunchez în bucurie.
Onorez pentru darurile iubirii.
Simt pe corp cum doar iubirea furnică firele de păr, pielea.
Cum iubirea pătrunde rănile și le vindecă pentru a vindeca.

Îmi accept misiunea: să simt, să trăiesc și să împrăștii iubirea.
Mă simt împlinit. Curat. Smerit.

Mă întorc în viață și mă gândesc dacă voi putea descrie acest vis în totalitate vreodată.

Călătoresc conștient acum, din om în om, căutând iubirea.
Toți aveți iubire în spatele fricilor, frustrărilor, dezamăgirilor.
N-am știut să o primesc.
N-am știut să o arăt.
Iubirea mea este să te cuprind cu tot cu rănile tale.
Cum m-am vindecat în iubire, cu iubire, misiune îmi pun să arăt iubirea când tu nu mai poți.
Când ți-e dor de tine în tine, în noi, în voi, în cer și în pământ – este iubireee!
Misiunea mea este iubirea.

Pentru cei cu care n-am știut iubirea:
mă iert, vă iert, mă iubesc, vă iubesc.

Preoteasa.
Se deschide în pași de pisică grea cât un elefant.
Mă privește de sus.
Cât de ciudat să fiu mic, dar să o privesc egală în…

Ce cauți în mine?
Mă încrunt și mă dau pe lumești, în peștera minții.
Pun plan în aplicare de vânător.
Curge și merge în mental.
Merge mentalul brici.
Surprinde și cuprinde.
Preoteasa vine la pachet cu un slujitor: o oglindă.
Empatizez cu el și pic.
Mă lovesc de mine din trecut, dau să plec, dar mă atrage și-mi spune de iubire – ea.
Ce iubire călătoare în suflet?
Ce călătorie de iubire între doi, trei sau patru?

Șapte ani neuroștiință, psihologie, constelații și energii intuitive…
Toate devin nule.
Cad pietre colțuroase din suflet pentru a așterne drumul păcii.
Îmi scoate Preoteasa cele mai negre, cele mai mari zdrențe din mine.
Scoate doctrinele minții și mă forțează – printr-un bici de iubire – să-mi îndrept privirea către suflet.

Elefantul se face mic.
Se retrage în durerile proprii pentru a le privi, simți, desluși, pentru a-și elibera dezlegarea.

Dacă timpul nu iartă ce am zis ieri, tu nu simți.
Plec cu dor, departe de ea.
Plec în mine, cum mi-au arătat călugării din vis.
Plec cu dor să mă iubesc, să-mi iubesc vindecarea, simțind.
Eu, cu trupul meu, cu sufletul – să-mi vindec ce-a fost scos din mine.
Să-mi vindec ultimele răni.
Țin vindecarea în soare, în lumină și iubire.
Trupul este altar de iubire.
Mă înclin.
Mă voi întoarce la ea să-i mulțumesc.

Mă cuprind cu iubire. Sunt iubire. 40 de ani pentru a simți iubirea.
Totul se întâmplă pentru binele meu suprem.