Cautător de stele
Știu, te-am pierdut undeva în văzduhul lunii mai… în mai mult, în mai încet, în mai departe, în mai de neatins, în zarea aceea unde realul se rupe de vis. Te-ai prăvălit din stele doar ca să mă ai, să mă atingi cu o dorință care seamănă mai mult cu dominare decât cu iubire, o iubire uitată, abandonată într-un colț de cadou nedesfăcut, într-o tăcere care miroase a praf și a ieri.
M-ai uitat fără să mă fi cuprins vreodată cu adevărat, m-ai lăsat nemărginit, departe dar straniu de aproape, doar ca să-mi pierzi alinarea, durerea, neiubirea și canapeaua pe care ne regăseam uneori în trupuri și uitări. Îmi amintesc șoaptele tale fără cuvinte, nemărginite poate, sau doar pierdute în spațiu — nu știu dacă de tine sau de mine, căci uneori îmi uit și propria voce. Am pierdut.
Am pierdut șansa de a te uita în iubire, în timp ce mă certam departe cu tine, iar mai apoi cu mama. Apusul pianului se dizolvă în orizontul din mine, așa cum mă pierd și eu în stele neatinse de vreun zbor, neîmpărtășite de vreo taină, de vreo comoară, de vreo atingere care să conteze. Fuck. Mă aștern, gol și alb, în miază-noaptea asta de gânduri, mă opresc, mă împiedic de mine însumi și plec.
Nu, nu te trăiesc, nu, nu te iubesc în forma aceea romantică și goală. Eu te simt, te simt ca o vampa a trecutului, o datorie karmică rămasă neplătită între vieți. Te uit doar ca să pot avea, doar ca să pot domina ceea ce ești tu, în tine, din mine.
Ai trecut cristalină prin viața mea, nu ca să ne unești, ci ca să ne desparți cu patimă, ca să ne ațâți în neștire și rătăcire, în mijlocul oamenilor, nevoilor, neamurilor și al extractelor de iubire uitate undeva — prea departe de noi, prea nesimțite de inimi.
Te văd acum cu ochi de tipar, te miros cu nas de obstacol, te aud cum îngăduința ta se retrage și pleacă pentru totdeauna în neamul tău, oglindindu-se în crăpăturile din noi. Și taci. Taci. Te rog, taci acum.
Ești acolo, pe o colină, printre spinii gladiolelor care înțeapă viața cu viață, lacrima cu râsul, îmbrățișarea cu fuga. Ești undeva departe de ei, de tine, de mine. Dar de cine fugi tu, acum?
Mă las în vin, în pahare neortodoxe care poartă gustul meu, al vostru, al tuturor nebuniilor noastre. În cupe ciudate, în polonice cu picior de surd*, în clape sudate între noi — acolo îmi torn gândurile.
Plec. Ai plecat și tu, în tăcere, fără să mugești, fără să respiri măcar un strop din nebunia mea pe care o urlau ochii mei. Ai uitat să mai simți. Ai uitat urechile închise spre mine.
Și-acum? Acum îi dau cu stop. Sau cu draci. Sau cu vraci?
Bezmetic, mă opresc. Privesc. Scot capul din beznă. Sorb din mine, mă scald în mine, trăiesc. Și simt că Acu-i Acu. Mă duc, da. Dar merg… doar ca să plec din nou.
*„În polonice cu picior de surd” înseamnă, poetic spus, că îți torni stările tale într-un vas care:
ar trebui să te sprijine, dar nu o face (picior de surd),
ar trebui să audă, să înțeleagă, să rezoneze cu tine, dar e blocat senzorial,
e o unealtă imperfectă, poate absurdă, dar singura pe care o ai în acel moment să-ți verși interiorul.