Neștirea

Dinamica cu femeia de pe canapeaua-mi roșie îmi dădu o lecție, într-o zi de mai.
Colindând prin efemere feminități, personalități de tati uitate, se așeză și-ncepu printr-o destăinuire: „Nu vreau relație.”
Relațiile, uitate în versuri de Mihai, s-au prăvălit într-un mental fără egal.
Stereotipul societății ne învață, pe fiecare dintre noi – femeie ori bărbat – c-avem de dominat un sex opus, ideal societății și nu nouă.

Mă uitai spre tălpile tensionate, în timp ce-mi șopti, într-o stare beta: „Mulțumesc pentru că mă alinți.”
Deunăzi, o iubire de ochi prietenești îmi spuse:
„Florentine, tu ai nevoie de companie.”

Această companie, în trecut, fu construită din ceva zerouri ce detronau milionul… Milionul meu de fericire, oare? Ori al Ei?
Al Evei, ce se născu din lipsa unei companii cu emoții de cascadă și sunete de sărbătoare?

Unde mă duse viața, Doamne? Tu? Eu?
Mă oglindesc în peretele bucătăriei de fapte terestre și, în spatele meu, observ o umbră.
O umbră a iubirii dincolo de sex.
Ce sex făcură Eva ori Adam înainte să se nască iubirea de interzis?
Nu „bă băieți”!
Nu te făcură nici pe tine, Evo, atât de prețioasă încât să-l cauți pe Adam de perfecțiuni.
Ci tu, ci voi, vă acceptarăți în neștire.

Această furibundă nevoie de cunoaștere ne îndepărtă de un Rinu și-o Oiță — aceia care știură, în neștire, să-și dăruiască acceptare, răbdare.
Cum s-au construit piramide, cetăți ori castele, fără răbdare?!?

Iar acelea – ție-ți spun, bărbate, împreună cu o femeie – să vă acordați acceptare în neștiință.

Ăștia ce veniră să vă vândă pachete de rachete uitară să iubească și vor să-și ducă acasă, pe masa pusă între copii, o importanță și o dăruire de fațadă.

Tu, uită-te în tine – cum făcui eu cu această oglindă – într-o acceptare, drum către iubire.