Sirena

Sădesc amintiri în cutii, cutii ce țin bețe de chibrit. Călătoresc doar ca să le aprind capetele și-apoi plec, lăsând în urmă fum, jar, alteori scrum. Bețele se aprindeau cu bună știință în fața unui trecător.

Vrăjeala de Teleorman arde mai repede ca grătarul din Obor și nu te avertizează cu miros. Eu, vânător călător, împart vise tentante ca vată de zahăr pentru copii ce-și descoperă simțurile… Din ochi îmi ieșeau vorbe ce spionau mai mult decât să apropie: „Nu ești pregătită!”. Tentația de a mă ridica fie era oprită de o mână… fie de: „Învață-mă.”

Vânătorul, uneori, mi-a fost tovarăș și paria pe lozul fără de câștig pentru invitata de la masă. În șirul de amintiri se scurge o șuviță de păr blond, un chip ușor țipător, de culori stridente, un trup urcat pe stâlpi de pod; masă-n foie gras, muzici plictisite de oameni avizi de servire înaintea cărnii; batistuța ce-i înconjura picioarele părea furată, parcă, dintr-un atelier de croitor. Mă privea de sus, entuziasmată; „na, Turnul Eiffel e mare pe lângă Arcul de Triumf”; gândurile mele perverse îi urmăreau buzele ce explicau felurite servicii corporatiste, solicitate la vrăjeală; după multe întrebări bine punctate, în toiul motivelor ei de vânzare, i-o arunc:

– Îți pot spune ceva?

-Da!

– Ioana, am o sfoară în mașină, te voi lega cu ea și te voi fute până scot toată apa minerală din tine.

Pauză. Înghite în sec. Își umezește buzele. Priveam ca un vânător ce știe exact locul unde va lovi săgeata. Aveam un zâmbet ascuns după urechi. Se uită în stânga și-n sus, apoi așază cuvintele ca un țipăt de moarte:

– Florentin, am rugat doi bărbați să mă lege pentru ca mai apoi să mă fută! Nici unul n-a vrut! Îți mulțumesc.

Îmi servesc prânzul liniștit, cu non-reacții de poker-star. Las liniștea să se așeze ca norii ce rup furtuna. O privesc, inspir din ea dorința, mi-o pun în cutie ca pe-un băț ce-și caută mirarea și-i spun:

– Deocamdată, nu meriți. Te anunț când vei fi.

Plec spre garsoniera cu patru roți, sprijin pentru multe țipete de plăceri ascunse, această cutie ce avea mai multe file decât o revistă de cancan. Ioana nu a primit nici până azi sfoara pe piele.

Divorțul fugea din cameră în cameră, într-o casă ce mi-a hrănit mai mult orgoliul decât liniștea. Fix cu ușile proaspăt montate, mi-am stabilit calea de ieșire, cu hârtii ce spun că am semnat amiabil. Plec: pe de-o parte vindecat, pe de alta parte liber.

Închiriez spațiul ce avea să-mi facă cunoștință cu singurătatea. Mai aprind și sting câteva bețe pentru cutia poveștilor. Mai mult glumițe decât povești. Mai apare câte o gămălie de chibrit ce fuge mai repede decât focul. Mă plictisesc, apoi mă tăvălesc pe canapelele terapeuților ce și-au uitat tinerețea, și-au uitat salvarea ca s-o vândă și altora.

Îmi frecam mâinile de lipsa unei mănuși feminine. Terasa îmi șoptea, cu lătrat de câine, în timp ce-mi căutam, în copilăria de 40 de ani, ratările, femeile și paharele pe care mi le aduceau mai aproape decât vorbele. De fapt, acel gest când îi servești femeii licoarea preferată…

-Vai, Florentin, acest prosecco e special pentru mine, de unde ai știut?

– Citesc în priviri. :))

Unde-i, frate, femeia aia să mă scape de copilărie; parcă m-am plictisit de sunetul ușii în dimineți ce sunau mai repede a deznodări decât a lumină? Râd… pe terasa asta plictisită de cuvinte bine meșteșugite. N-am simțit femeile astea, cum nu mi-am simțit mama… Un gând deblochează niște urechi de vultur, vultur călător…

Deschid un grup doar ca să scrolez. O fotografie. Posesoarea îmi lasă o privire, un sunet, un ceva în ea. Îi scriu.

– Te pot suna?

– Da.

– Video?

– Da.

Îmi deschide apelul un chip mai mult serios decât cald. Hai că am cu cine petrece seara fără vreun incendiu, hai pe pace, zic. Curge vorba ca firele de litere din romane de autori îndrăgostiți de ce n-au apucat să facă, însă firul se încălzește într-o dinamică a ființelor dincolo de sex. Îmi place. Vorbesc pentru a auzi ecouri ascunse de mine, sigilate într-o altă cutie din oțelul unei săbii călite în iubiri pierdute. Ridică o mască, o mască ce apăra un zâmbet. Se face liniște. Rămân patru ochi ce se pierd pentru clipe căutate de zei în legende. Simt liniște — ești prost? Îmi șterg ochii cu palme de energii, apoi caut să simt privind acești doi ochi. Liniște. Hmm… uit să plec din ei, deși ecranele se sting într-un întuneric de noapte ce devine lumină.

Inocența din aceste priviri împletea strângeri de mână și îmbrățișări digitale pe care doar mamele ce-și trimit soldații în luptă le cunosc. Acele îmbrățișări pe care le primesc bărbații în gări gălăgioase, la o întoarcere în căldură. Mă așez. Mă sprijin fără să fug, dau să înțeleg…

Ziua următoare îmi scrie Silvia:

– Și dacă simt să mă văd cu tine?

– Am întâlnit pe cineva.

– Mă bucur… se citește sec în cele două cuvinte.

Mă întorc seara la fata din tabloul electronic, căutând să înțeleg cuvântul pe care îl rostește doar pentru a admira două buze ce dansează un vals de-l ascultă și maneliștii. Caut să-i desenez chipul cu privirea, să-mi creez amintiri de pus într-o cutie nedeschisă, nelocuită. Mă ia valul unei călătorii a doi oameni ce-și caută corabia, nu pentru a o locui, ci pentru a o dărui vieții. Zâmbete se aud în spațiul în care se auzeau pahare; se aud și privirile, din liniștea ce o dictau cei patru ochi.

Câteva zile și programul meu era acum încununat de cuvinte scrise doar pentru a ne ști acum și aici. Într-o dimineață, pauză. Fără „bună dimineața”. Verific capul — de vin; îi dau apă să-mi clătească mintea. Observ emoții de distanță în aer. Schimb de nori curg pe-un cer senin al zilelor de liniște anterioare. Tabloul electronic se deschide între noi:

– Tu ai fost prost și slab, trebuie să rămâi puternic.

Pauză de gânduri. O privesc în ochi. Ochii îmi arată ceva. Citesc o dorință: dorința de a-mi da o palmă doar pentru a-mi întoarce privirea către mine. Rămân în gânduri analitice ore în șir. Uit să răspund altora; acum stau cu vorbele astea: „Tu ai fost prost și slab, trebuie să rămâi puternic.”

Îmi spun: aici e sirena care, din coadă, îmi aruncă apă pe fața asta ce 40 de ani a fost în somn. Azi e duminică, joi urmează cina. Ora 20:00. Mia asta de kilometri merită o cină. O cină în care să simt și eu femeia. Să simt sirena.

Va urma…