Prizonieri în libertate

Un copil, sub lumina unor becuri economice de bogați fără permis, își astupă urechile îndreptându-le spre o jucărie — un avion. Covorul de sub fund îi devine pistă, iar creierul îi pune o întrebare: cum evadează avionul în aer, cum stă el acolo, suspendat?
Părinții duc mai departe, din loialități transgeneraționale, vorbe ce distanțează… o singurătate inspirată de aripile avionului. Acea singurătate a aripilor ce nu se văd, acea singurătate a femeii cu un bărbat ce nu se văd. Aripi ce nu se desprind de fuselaj, precum părinții ce nu se desprind de copil, zburând fără destinație.
Aceste aripi sunt prizoniere — în libertate.

O femeie pe ecran dă să zâmbească, apoi îmi vorbește în lacrimi… mă apasă o emoție a unei mătuși nevăzute de bărbat. Observatorul îmi sare în ajutor și-mi spune să caut ce m-a învățat domn’ profesor, fără să știe. Mă repliez mai repede ca un avion cu erou-pilot și mă uit în punga vieții — văd ceva. Clarific cu întrebări ce-i zbârlesc pielea până și în palmele pe care le strânge sughițând. Trag de ea și-i bag aer cu vorbe prin difuzoare. Îi așez fărâmele într-o tavă a vieții care a evadat în libertate pe la vreo trei ani, când un tată — o aripă de avion — a hotărât să zboare singur. Femeia-copil pleacă, alegând să fie prizonieră ani de zile în libertate, în care nu a rostit niciun cuvânt.

Pe podcast apare un terapeut bun în dume; ia traumele la trântă și le îngroapă în glume. Dă speranțe în timp ce arată un soi de libertate contemporană, mai așezată pe aici și acum decât au spus-o poeți uitați în biblioteci, poeți ascunși în spatele cărților ce promit dezvoltare personală… o închisoare a libertății emoționale parcă se deschide, pe care cei mai mulți au uitat s-o lustruiască. Ca o asistentă de război care se trezește cu bisturiul în carnea unui om…

Mă uit în ochii unei amante ce seamănă a fericire de miez de noapte — ghiocei timpurii în gerul unui final de iarnă. Clipește rar, vorbește apăsat, în fuga ei de unitate. Fără să știe, și-a pus feminitatea într-o cutie cu o singură cheie: bărbatul-amant. E femeia-aripă de mai sus…
Îmi amintește de rătăcirile mele timpurii. Trag dintr-o țigară ce încălzește tutunul — nu mai ard țigara sub foc, cum uneori ne ascundem în libertatea din cutie. Da, o înțeleg. Am fost acolo.
La televizor se râde de acești amanți alungați, îngrădiți într-un spital fără nume, fără garduri, fără ca cineva să le caute motivul fugii. Fără să se știe — sau fără să se afle — că acel ciot a fost trunchiul ce a salvat-o de la înec.

O altă femeie îmi dă un răspuns al acestei singurătăți prizoniere: doisprezece ani fără bărbat — altă aripă. Nici nu-mi pleacă limba către cuvinte și aerul mi se oprește în gât. Câtă frică paternă, ori câtă furie ascund anii ăștia? Cât adevăr știi să numeri în tăcere?
O privesc cu un soi de neînțelegere pe moment, apoi îmi dă ore, zile uneori și nopți de gândire.

Știind că îmi pasă de răni uitate în timp, caut tipare cum îmi face creierul la apus. Mă apuc să întreb mai multe doamne ce au profile digitale pretențioase, cu furia ce se ascunde după cuvintele bine scrise, într-un dans gramatical ce mă face curios.
Dau și-o scot pe una dintre dânsele lângă o ceașcă de cafea fiartă pe repede înainte. Un intelect ce ascunde un om, o inimă ce stă prizonieră neînțelegând iubirea — acea iubire ce nu a fost văzută între aripile copilăriei sale: fuselajul de mai sus.

Stau cu răbdarea de vânător și aștept ca un leu ascuns după frunzele savanei. Aștept, culeg întrebări din poveștile sale și i le aștern lângă ceașca ce oglindește un cer de vară. Răspunde cu ecouri de libertate: mai bine singură… și uitată a fost.
Traduc după mult timp: mai bine prizonieră în libertate.

Dau de chipul unui bărbat, trecut de treizeci și cinci de încercări în viață. Ceva bani pe el, ceva experiențe cu aripi rupte timpuriu. El, o aripă ce nu s-a putut alinia cândva, acolo, lângă fuselajul său. Știa ce a văzut la rândul său între aripile sale, la fel ca mine. Se refugia, din când în când, lângă halbe și pahare pentru a căuta ce nici eu n-am înțeles până de curând. Refugiat, pustiit pe alocuri, se întreba cum să vadă femeia după fuselaj… Pus tare pe averi, banii oferă și ei o libertate — îngrădită.

Unde n-am învățat că libertatea este în sânul unei relații?
Cine nu ne-a spus că „dreptatea mea” rupe, iar „dreptatea noastră” ține relația întreagă?
Cine a ascuns toleranța, acceptarea și contribuția comună pentru NOI doi, sau trei…?

Inspirat de:
https://www.youtube.com/watch?v=zkZB_LH95XM&list=RDzkZB_LH95XM&start_radio=1