Dragă tu, femeie

Dragă tu, femeie

Aș vrea să-ți amintesc ce descopăr atunci când privirea ta mă mângâie. Aș vrea să-ți permiți o deschidere înspre tine, dincolo de mine, eu fiind doar martorul a ceea ce zâmbetele tale îți destăinuiesc.

Aș vrea să uiți pentru o vreme personalitatea aceea care a cutreierat lumea, pământurile și țărmurile. Să uiți să trăiești în ea, pentru a te întoarce acasă, la tine.

Să spun că te iubesc pare prea puțin pentru ceea ce caut să trăiesc în prezența ta. Ceea ce simt nu este doar iubire. Este timp în timp. Timpul meu așezat în timpul tău și timpul tău odihnindu-se în al meu.

În ochii tăi se revarsă mări în oceane, așa cum o pasăre își acoperă puii cu aripile. Atât de multă dragoste ai de oferit lumii, frunzelor și vietăților pe care le urmărești cu privirea până când dispar din zare.

Dincolo de pupilele tale se deschid poteci de drum în doi. Nu duc spre culmi semețe și nici spre victorii. Duc într-un loc mai înalt decât orice munte: locul în care omul rămâne om, înainte de a fi femeie sau bărbat.

Pe buzele tale am descoperit o călătorie care nu sărută, ci unește. Pentru câteva clipe, ele adună două suflete în aceeași tăcere și scriu o poezie fără hârtie, cu un titlu ce aparține unei vieți care dăinuie dincolo de trupurile noastre.

Îți porți buzele ca pe niște uși. Se deschid adesea pentru a dărui și rareori pentru a primi. Iar dincolo de zvâcnetul lor viu, dincolo de cuvinte și dorințe, ele nasc pace.

Când te privesc, femeie, de multe ori îmi rămân în ochi umerii tăi goi. Poartă urme de atingeri și amintirea unor degete care au coborât cândva pe spatele încălzit de viață. Degete care desenau pe piele un vals cu ecouri de baladă rock.

Acești umeri poartă ceva ce puțini au înțeles: puterea de a fi. Puterea de a renaște. Puterea de a rămâne vie chiar și atunci când viața pare că apasă prea greu. Sunt umerii care duc mai departe atunci când mintea obosește și inima se îndoiește.

Porți multe chipuri. Chipul fetiței fragile care caută îmbrățișarea și chipul femeii care își îmbracă trupul într-o cascadă de mătase. Chipul iubitei, al prietenei, al tovarășei de drum.

Iar dintre toate, îmi este drag acel chip care apare lângă paharele târzii, când licorile îți umezesc buzele și glumele curg firesc între doi oameni care nu mai au nimic de demonstrat. Femeia aceea mă invită pe un drum simplu și rar: drumul în care doi oameni își oferă timp unul altuia.

Să nu te pierzi, femeie, în măștile pe care lumea le cere. Eu te vreau cameleonul meu intim și zburdalnic. Te vreau dincolo de limitele pe care fricile le-au așezat în mintea ta. Te vreau în pașii tăi adevărați, ai acelei femei care se alege pe sine și care mă alege pe mine fără să ceară voie nimănui.

Să nu uiți să mi te arăți. Vocea mea scrie doar atunci când își găsește spațiul, iar spațiul acesta se naște din întâlnire.

Tu ești chipul cameleonului.

Eu sunt cameleonul simțurilor.

Și undeva între noi, timpul învață să stea pe loc.

Ai învățat liniile drepte ale pământului și geometria grea a construcțiilor, pe terenuri unde realitatea se trasează cu miză și praf de abuz. Femeia care a învățat să măsoare lumea exterioară începe, încet, să se întoarcă spre interior. Și acolo descoperă, paradoxal, că feminitatea nu este un rol de jucat, ci o haină care poate fi lăsată să cadă. Iar între ceea ce ai fost și ceea ce devii — e lecția pe care o așteaptă alte femei.