De ce nu mă mai recunosc de când sunt mamă sau tată — și ce se ascunde cu adevărat în epuizarea asta
Parentingul și identitatea
Ești acolo pentru toți — dar unde ești tu, de fapt?
De ce nu mă mai recunosc de când sunt mamă sau tată — și ce se ascunde cu adevărat în epuizarea asta
Există un moment — poate acum câteva luni, poate câțiva ani — când ai privit în oglindă și n-ai mai știut prea bine cine e omul din față. Ești un(ă) bun(ă) mamă sau tată, nimeni nu pune asta la îndoială. Dar undeva, pe drum, tu — cel sau cea de dinainte — ai început să dispară. Nu dramatic, nu dintr-odată. Treptat, ca o apă care se evaporă și nu îți dai seama că e mai puțin până în ziua în care bazinul e aproape gol.
Nu e vorba de iubire. Iubești copilul tău cu tot ce ai. E altceva. E un fel de golire lentă, de parcă ai dat tot ce erai și, uitându-te acum la ce a rămas, nu mai știi cum să numești ceea ce ești tu.
Ce spun oamenii în cerc și nu îndrăznesc să spună acasă
Am auzit asta de zeci de ori în întâlnirile de miercuri. Oameni care vin și spun, cu voce joasă, de parcă ar mărturisi ceva de neiertat: „Îl iubesc pe copilul meu, dar nu mai știu cine sunt eu.” Și imediat după — vinovăția. Un fel de „cum îmi permit să mă gândesc la mine?” care face totul și mai greu de purtat.
Bă, dar aia e. Nu e egoism. E un semnal. Și semnalele merită ascultate, nu ignorate.
Parentingul, mai ales în primii ani — dar și în cei care urmează — te cere integral. Nu lasă spațiu de rezervă. Și dacă nu ai un ancoraj suficient de puternic în tine însuți sau însăți, te duci cu valul. Te pierzi nu din lipsă de iubire, ci din exces. Din prea mult dat, prea puțin primit, prea multă vreme în rolul de mamă sau tată și prea puțin în rolul simplu de tine.
Ce se întâmplă la nivel de mecanism e ceva simplu, chiar dacă trăirea lui e dureroasă: identitatea ta — cine ești dincolo de rol — a fost pusă pe pauză. Temporar, ai crezut. Dar pauzele lungi devin obicei. Și la un moment dat nu mai știi cum să apeși play. Ba mai mult — uiți că ai uitat.
Nu îți pierzi identitatea pentru că ești un(ă) părinte rău sau rea. O pierzi pentru că te-ai dat pe tine întreg sau întreagă. Iar asta, paradoxal, e un act de iubire — care are nevoie de corectat.
Un moment de oprire — înainte de a merge mai departe
Mic exercițiu de conștientizare cognitivă
Cine am fost înainte? Ia două minute înainte de a citi mai departe. Serios, oprește-te chiar acum.
- Numește — mental sau în scris — trei lucruri care te defineau înainte de a deveni mamă sau tată. Nu roluri sau titluri profesionale, ci calități, plăceri, feluri de a fi. „Iubeam muzica ascultată în tăcere.” „Eram curioasă sau curios față de idei noi.” „Rîdeam ușor, fără motiv mare.”
- Dintre ele: care mai există azi, măcar parțial? Și care a dispărut complet, fără să îți dai seama când anume?
- La fiecare care a dispărut, spune-ți — fără reproș, cu blândețe: „Asta nu a murit. A adormit. Și ce doarme se poate trezi.”
- Observă ce gând apare imediat după. E un gând care pune vina pe tine sau unul care deschide o ușă mică? Gândul automat de vină e tipar vechi. Observă-l, fără să îl judeci — și fără să îl crezi pe deplin.
Trei fețe ale aceleiași epuizări — și trei drumuri posibile
Nu toată pierderea de sine în parenting arată la fel. Am văzut în ani de practică tipare diferite, cu rădăcini diferite — și de aceea și drumul de vindecare e diferit. Citește cu răbdare ce urmează și lasă-te ghidat sau ghidată de ce îți sună cel mai adevărat.
Dacă duci totul pe umeri și nu mai știi cum să ceri ajutor
Poate că imaginea care te descrie cel mai bine e asta: ești cel sau cea care rezolvă. Ești cel sau cea tare din casă — sau din familie, sau din cuplu, sau în ambele. Funcționezi non-stop în modul de „trebuie să fac”, și undeva, adânc, o voce spune că dacă nu le faci tu, nu se fac — sau nu se fac cum trebuie. Iar să ceri ajutor înseamnă să pari slab sau slabă, să dezamăgești, să dai semne că nu faci față. Și nu îți poți permite asta. Așa că duci mai departe — și mai departe — și tot mai departe.
Aceasta e suprafuncționalitatea. E un tipar construit cu mult înainte de parenting, dar parentingul îl activează la maxim, pentru că iubirea față de copil transformă imperativele interne în obligații absolute. Nu e o problemă de organizare sau de timp — e o armură pe care ai pus-o cândva ca să te protejezi și pe care ai uitat că o porți. Sub ea e epuizarea. Și sub epuizare e nevoia ta — reală, legitimă — de a fi și tu îngrijit sau îngrijită, nu doar să îngrijești mereu pe alții.
Dacă te recunoști în asta, drumul tău e spre a dezbrăca armura — treptat, fără să te simți în pericol. Am construit pentru aceasta protocolul de 28 de zile Armura și inima — Energie masculină la femei, gândit pentru femei și bărbați suprafuncționali care nu mai știu cum să primească, care s-au pierdut în rolul de a oferi permanent. E un drum pas cu pas, blând, care nu îți cere să renunți la grijă față de ceilalți — ci să adaugi, în cele din urmă, grija față de tine. Îți arată cum să te regăsești ca persoană, nu doar ca rol — și cum să primești ajutor fără să simți că asta înseamnă eșec.
Dacă orice faci pare că nu e niciodată destul
Cealaltă față a epuizării parentale are o textură distinctă. Nu e vorba neapărat de a duce prea mult — e de a nu te simți niciodată suficient sau suficientă. Te uiți la alți părinți și par că fac mai mult, mai bine, cu mai multă răbdare. Te judeci că ai ridicat vocea ieri. Te judeci că ai vrut o oră fără copil. Te judeci că nu ești mereu fericit sau fericită că ești mamă sau tată. Și cu cât te judeci mai tare, cu atât epuizarea crește — pentru că o judecată continuă e ea însăși o muncă epuizantă, care nu se oprește nici noaptea, nici în weekend, nici în vacanță.
Acest sentiment — că nu faci niciodată destul, că nu ești niciodată suficient sau suficientă — e mult mai vechi decât copilul tău. Parentingul nu l-a creat; l-a amplificat, pentru că iubirea față de copil face standardele interioare să devină aproape imposibil de atins. E un tipar pe care l-am întâlnit de atâtea ori încât i-am găsit un nume: „niciodată de ajuns”. Și am văzut cum îi consumă pe oameni nu din exterior, ci dinăuntru, fără să dea semne la suprafață.
Dacă te regăsești în asta, protocolul Niciodată de ajuns — Mereu alerg, niciodată ajunge e drumul tău. E 28 de zile în care lucrăm la acea cursă internă care nu are linie de sosire. Înveți să oprești alergatul, să te bucuri de ce ești deja — nu de ce vei deveni „mai târziu” — și să îți recalibrezi vocea interioară de la „niciodată nu ajunge” la ceva mai blând, mai sustenabil, mai adevărat cu tine. Copilul tău nu are nevoie de un(ă) mamă sau tată perfect(ă). Are nevoie de unul sau una care e prezent(ă) — și asta începe cu tine.
Dacă ți-e teamă să arăți că nu ești bine
Există și o a treia față — mai ascunsă, pentru că tocmai asta e natura ei: ascunderea. Ți-e teamă să spui că ești epuizat sau epuizată, că uneori simți că nu mai poți, că ai nevoie de ajutor. Nu pentru că nu vrei — ci pentru că ți-e frică de ce ar crede ceilalți. Că ești un(ă) mamă sau tată rău sau rea. Că nu meriți să ai copil. Că vei dezamăgi. Că vei fi judecat sau judecată, scos sau scoasă din cercul celor care „se descurcă”. Și ca urmare, rămâi singur sau singură cu epuizarea — pentru că a arăta că nu ești bine pare mai periculos decât a duce totul singur sau singură, în tăcere.
Această frică — de a fi văzut sau văzută cum ești cu adevărat și de a fi respins sau respinsă pentru asta — e ceea ce numesc rana de respingere. Nu e o frică despre copilul tău. E o frică veche, mult mai veche decât el sau ea, despre ce se va întâmpla cu tine dacă cineva te vede cu adevărat — cu tot cu oboseala, imperfecțiunile și umanitatea ta de zi cu zi.
Dacă te recunoști în asta, protocolul Dreptul de a exista — Rana de respingere e pentru tine. E un drum de 28 de zile care lucrează cu frica de a fi văzut sau văzută, de a cere, de a arăta că nu ești perfect sau perfectă — și care îți redă permisiunea de a fi un om întreg, nu doar un rol. Îți arată că a fi vulnerabil sau vulnerabilă în fața cuiva care contează nu înseamnă a fi slab sau slabă — înseamnă a fi uman sau umană. Și că din locul acela, de fapt, poți fi mult mai prezent sau prezentă pentru copilul tău.
Un experiment blând pentru azi
Nu îți cer să schimbi totul. Îți propun un singur lucru, mic, fezabil chiar azi.
Rezervă-ți 15 minute în care nu ești mamă sau tată. Nu trebuie să faci ceva special cu ele. Poate stai în tăcere. Poate dai drumul la o melodie care ți-a plăcut cândva și ai uitat de ea. Poate ieși singur sau singură să iei aer, fără telefon, fără gânduri la ce „trebuie să mai faci”.
Nu ca recompensă pentru că „ai muncit suficient”. Ci pentru că tu exiști dincolo de rolul de părinte. Și acea parte din tine — cea care iubea muzica, sau tăcerea, sau râsul liber — are nevoie să fie recunoscută. Nu mâine. Nu când „lucrurile se vor calma”. Acum — pentru că acum este singurul moment în care o poți face.
Dacă vrei mai mult de atât
Miercuri seara, la 19:30, am un cerc gratuit pe Zoom — comunitatea Florentin Iordache. Nu e terapie. E un loc în care oameni care trec prin situații similare — inclusiv această pierdere de sine în parenting — se adună, vorbesc deschis și descoperă că nu sunt singuri în ce simt. Eu sunt acolo, în fiecare miercuri, fără excepție. Și uneori, simplul fapt de a auzi că altcineva trăiește exact ce trăiești tu face mai mult decât orice sfat.
Dacă te simți pierdut sau pierdută în rolul de mamă sau tată, dacă nu mai știi cine ești tu dincolo de copilul tău, dacă epuizarea a ajuns să aibă un gust pe care nu reușești să îl descrii — vino miercuri. E gratuit. E un prim pas real, fără presiune.
Continuă pe firul tău
- Distanța dintre tine și partenerul tău a apărut odată cu copilul? → Cuplul s-a răcit după ce am devenit părinți
- Te macini cu gândul că nu ești un(ă) bun(ă) părinte, că greșești prea mult? → Mi-e teamă că nu voi fi un(ă) bun(ă) părinte
- Te sacrifici mereu pentru alții și nu mai știi cum să te oprești? → De ce mă sacrific mereu pentru alții
- Simți vinovăție de fiecare dată când îți iei un moment pentru tine? → Mă simt vinovat(ă) când mă odihnesc
Cu drag și alături de tine,
