Ce miști?

Ce miști dincolo de ochi? Ce miști cu ochi de zâne pierduti? Unde ascunzi acel copil nemuritor în iubire, flămând să se miște în ecouri de pian? Acele emoții, acele trăiri neîmpărtășite timpului de zi, ci ascunse de ochi, în miază-noapte. Atât de adânc văd în tine o putință, o putere de vrăjitoare în lumină, cu minți pierdute în vecinătăți de iubire, de flori timpurii și rare, pe care nici vântul nu le mișcă. Putința acelei pietre sacre, lăsate pe pământ de mama feminității — acea piatră ce strălucește doar ochilor ce mișcă. Acea piatră ce se pierde doar de dragul de a învăța martorul, doar pentru a se oglindi privind din spatele oglinzii.

Ce miști dincolo de buzele de migdală, prin aerele timpurii ale vorbelor ce șoptesc cuvinte de cărturari îndepărtați, în biblioteci de emoții contradictorii minții? Ce miști tu, Ană?

Pe umerii tăi se plimbă oștiri de îngeri eliberați din lanțuri de întrebări ciudate, uitate de zmei aparte. Pe umerii tăi s-au pustiit piedicile vieții, cum pietrele-s măcinate de cascade. Acești umeri s-au pregătit să ducă viața dincolo de iubire, într-o neștire — o neștire a liniștii ce domină inimi cu bătăi de trandafiri. Nu, nu, acești umeri nu-s dintr-o singură lume în care conexiunile s-au pierdut. Acești umeri sunt din lumi îndepărtate, de unde-au adunat puteri nebănuite de uriași, de luptători romani, de polițiști corupți ori de bărbați primitivi. Pe umerii tăi blânzi s-ar putea sprijini o droaie de copii uitați de neputința vieții, dar născuți dintr-o mamă care nu poartă disperarea, ci duce cu mândrie datoria iubirii materne.

Uneori îți cade purtarea unor măști afiliate unei societăți ce nu-ți stârnește curiozitatea, ci în care alegi neobservarea — alegi să nu negi fețe de bărbați ori de femei. Această blândețe apare dintr-o liberă supunere către inimi — inimi care vor să plutească agale prin viață, în păci ale sufletelor pereche. Dincolo de ochi, eliberezi izvoare cunoscute doar de tine, așezate într-o emoție vie, cuprinzătoare; cuprinzi cu aripile acestei priviri dovada că există iubire de împărtășit, de trăit — mai apoi — departe de-un public rătăcitor prin dramele vieții.

Această apocalipsă a blândeții șade blând doar pe chipurile alese — acei oameni care vin cu datoriile îmbrățișărilor trecute în vieți de odinioară.

Cercuri de lumină îți îmbie fața cu puteri feminine dozate de control — un control al responsabilității feminine, acea putere ce lasă să plutească ceea ce bărbații aleg să nu zărească. Acele cercuri de lumină, pe un chip ce distrage doar scaunele meselor regale, spun povești cu femei purtate de umbrele și mișcate de trăsuri colorate în veselie. Acest chip, iluminat de lună, plutește într-o mare de valuri ce însoțesc corăbii de-o viață în viață — acea trăire care te oprește din nimicul zilelor fără sens.

Acest chip coboară în lumină ca să miște auzul dincolo de ascultare — un chip al simțurilor ce nu se lasă prins în plase de pescari, ci așteaptă acel cadou într-un trup de blând soldat.