Cina

Țara de lalele mă primește din zbor pentru cină. Ajung la o terasă, în așteptarea ei. Caut o rază de soare printre picături de ploaie, iar gândurile îmi pleacă într-o întrebare: „Oare e adevărată?”

Întrebările curg fără răspuns, un monolog al unui cap ce a uitat să scrie despre dragoste. Sosește. Zâmbetul buzelor ei împărtășește mesajul unor îngeri ce poate au vegheat călătoria. Zâmbetul spune: „A venit!”

Mașina se învârte printre șosele, în timp ce râsete și întâlniri de priviri se așază într-o strângere de mână. Mașina caută parcare și parcă se rătăcește doar pentru a ne da timp. Doi pași mici se întâlnesc în fața fiarei cu roți. O explozie de priviri. Brațele își împărtășesc liniștea, în timp ce trup lângă trup se așează. Gândurile ies din post pentru a lăsa loc unei emoții simple: unde alergi, Florentine, acum nu mai încălzești saltele reci uitate în timp. Uite, aici e locul. Ea a deschis. Și tu nu trebuie să fii hoț.

Mă fâstâcesc, căutând o standardizare a întâlnirii, a femeii. O ascult și o întreb diverse, până când îmi vine răspunsul: nu am instrucțiuni de funcționare cu ea. Fuck! Vânătorul rătăcitor e într-un grajd, lângă un cal al plecării, pensionat. Ce faci, mă, mă lași singur?

Printre altele, ea mă întreabă:
– Florentin, ești bine?
– Sunt emoționat… (în gând: sunt pe dracu’, că nu știu ce să fac).

În timp ce îi privesc bucuria de a sta la masă, în timp ce nu contează unde o duc sau ce mâncăm, înțeleg: nu pentru mâncare a venit, ci pentru prezență. Dar de unde o apuc? Îmi răspund: pe sex nu-i cale, aici e altceva; pe impresionat ar fi jale; caut tipare în dosarele tinereții, dar nimic nu se potrivește.

Împing gândurile într-o parte. Scot terapeutul amanților din mine și tresar. Ceva uitat, ascuns în lumea largă, îmi bate la ușă.
Băi, Iordache, dă-i drumul să simți!

Liniște. Mușchii înțepeniți. Inima bate semnale. Pleoapele creează ceață. Gâtul se strânge. O lacrimă vrea să zboare – o opresc. Inspir adânc, tresar până în pământ, căutându-mi energia. Mă liniștesc, în timp ce ea povestește printre zâmbete și chicoteli. Povestiri de șantier, povești din viață. Rămân ascultător, în timp ce îmi arată o potecă vie.

Focusul revine între gene și zăresc alți doi ochi. Aici e intrarea, îmi șoptește o clipire. O privesc și îi văd chipul ce naște fețe felurite: de iubită, de tovarășă, de inginer, apoi de mamă și, discret, și ceva din amantă. Să dau drumul?

Întind mâna dreaptă și îmi deschid palma. În ea se așază o strângere ușoară, degete de iubită ce se aștern ca fulgii unor îngeri pe pernele unor prinți. Palmele se îmbrățișează. Nimeni nu bate la ușă. Să deschid?

Un gând răsună: Așa nu am mai făcut! Haos emoțional mă cuprinde din spate. O cascadă inversă urcă din plex spre inimă. Picioarele par ale unui invalid predat într-un război. Simt o strângere de mână, dincolo de haos. Ea nu vorbește. Are doar un zâmbet ușor. Un nas perfect, desenat de un autor necunoscut, de ciudă pentru divele din nord. Îi văd chipul și o aud fără cuvinte: e deschis aici.

Cărți uitate de autor se nasc acum în ecoul a două suflete ce nu caută iertare, ci o furtună în care să se ascundă împreună, mână în mână. O lume a lor, într-o lume plină de voci. O scenă cu doi spectatori: ea și eu. Mă vede. O văd. Mă simte. O simt. Gândul mă lovește: simt, simt, simt!

Strig către ospătar și încurc limbile. Ea râde în bucurie, eu pierdut.

Mă ridic. Îmi așez corpul lângă al ei. O cuprind cu brațul. O ating cu degetele pe gât. Își întoarce privirea și îmi așază un sărut pe obraz, ca pe o haină de botez din cașmir, din mătase. Vorbele dansează între noi ca viorile unei simfonii cunoscute doar de boieri.

Pășim spre fumurile de țigară de la intrare. O privesc dincolo de trup și îi cer voie, printr-o îmbrățișare, să-mi permită să o văd. Îi transmit că m-am predat deja. Își pune încrederea pe masă, fără vreun scop. Era deschis.

– Închide ochii, te rog.
Îi sărut pleoapa stângă, apoi pe cea dreaptă. Mă privește, inspiră, zâmbește și își îndreaptă buzele către mine.

Două oceane ale nimănui se întâlnesc. Se cuprind. Secundele iau locul secolelor. Ochii văd prin pleoapele ce le învelesc drumuri de stele către două mâini pereche ce însoțesc trupuri pe mal de apă trecătoare. Atingerile buzelor desenează note muzicale pe portativul vieților netrăite, al vieții fără simțuri ce a întâlnit o femeie.

O femeie ce, în primul sărut, îmi șoptește dorințe de plimbări târzii, pași pe potecile intimității. O invitație ce iese din ochii ei ca dintr-un ecran: rămâi să simți.

Într-un pahar, tovarăș piciorului de vin, torn apă ce-mi cântă baladele unei atingeri. Sorb simțuri, simt privirea unei femei ce răspândește emoții. Mă așez lângă ea fără să mai plec.

În timp ce poveștile îi curg printre dinți ca niște zale ale unui destin ales, buricele degetelor mele, ce au uitat să simtă, se unesc cu pielea ei. Această pânză cusută de un suflet ce-și caută perechea îmi transmite un mesaj: îți pot ține de cald dacă rămâi. Ține-mă de mână doar.