Ochi de lună

Ochii de lună mă privesc, mă văd și mă uită doar pentru a mă regăsi. Lumânări în note de vioară și strigăte de viață se împletesc într-o catedrală unde-i concert. Candlelight reinterpretează Coldplay.
O mână mică îmi strânge palma în brațe; iar un surâs apăsat pe-un colț de buze, căutând emoții, îmi șoptește o dorință ascunsă muritorilor ce n-au știut a căuta dincolo de straturi …

Privesc întâlnirea sunetelor de vioară în mulțimea de lumânări aprinse pentru a lumina suflete pereche, curățate de umbre din trecut ce-și caută unirea în lumină. Privesc doi ochi ce mă ating dinspre urechi spre suflet în dansul coardelor de vioară, așezând hiturile unui rebel al iubirilor uitate, aruncate, pierdute.

Secretos, o privesc cu-n ochi ascuns în colț, respirația îi ascult prin ecoul unor viori, ecoul unei vieți – acum așezate într-o biserică,
martoră a iubirilor de regi ce nu și-au urmat calea. Stoluri de gene se vântură rar, alungând amintiri ce nu-și mai caută rostul.
Obrajii ei poartă cereri de săruturi line, obraji ce-mi mângâie mâna fără s-o atingă.

O frunte ce păzește, în chip de lună, o dragoste nescrisă pe hârtie. O frunte așezată peste sprâncenele unei femei ce cutreieră șosele pentru a trăi, pentru a simți. Acest chip de lună are o soră – o bărbie semilună ce sprijină pentru a cuprinde.
Linii ce te pot purta spre o poezie, așezată de harpa unui înger ce-și scrie îmbrățișarea. Aici nu vezi linii întrerupte, nici femeie oarecare. Aici vezi invitația în straturi-straturi spre un drum ce-și caută călătorul, cetățeanul de onoare.

Un drum către o inimă, unde poarta către uși mi-e deschisă fără cioc-cioc, inițial, curiozitatea fiindu-mi cheie. Apoi uși după uși zăvorâte, fiecare deschisă cu o întrebare-cheie.

Viorile circulă sunete nestingherite, mânuite de femei în patru vârste, în timp ce eu îi descopăr blândețea ascunsă sub patru straturi. Straturi ce au nevoie de cucerire cu tact de lider în oștire. Ea nu-și ascunde petalele de lună sub acești ochi născuți nu doar să privească, ci să arate.

Mai jos, vorbe stau la pândă pe un gât ce-și strigă cuprinderea într-o lumină stinsă de sunete risipite în sudoare. Un stâlp ce susține ochi de lună, un stâlp pe care pot așeza sărut după sărut, adieri de buze, urme de văpăi cu dor de zbor în patru aripi sudate.

Cobor și mai jos, împins de-o viață grăbită să-și simtă trăirea. Observ umeri ce prind un trup, o vioară vie, ascuns sub o mantie pe care femeile o numesc rochie. Acei umeri aprind în mine dorința de tragere în palme de țigan ce fură strigăte, spre două fete ca doi boboci de bujori îndesați uitați de timp înfloriți, doi munți ce-și apără luna. Din umeri se desprind brațe – brațe ce caută să se așeze pe trupul pereche, brațe ce pot oferi intimitate și mângâiere catifelată pe-o piele aspră de am cheie.

Privesc mijlocul, acest pod plecat de la poale de bujori spre mare, spre intrarea corpurilor ce împreună trăiesc; apoi tresar spre un picior zvelt ce se ivește de sub mantie. O vioară, la doar trei rânduri depărtare mă face să plutesc într-o neștire facială, un poker face duhovnicesc. Acest picior crapă mantia, bezmetic de subtil – nu mă îndreaptă în jos sau către înălțare,
ci mă ispitește cu chemarea unor urme de mâini nesătule rătăcite pe acest trup, mâini ce caută să atingă, în sfârșit, sub piele.

Viorile îmi dictează o poveste către un altar al iubirii dincolo de sex, o poveste a unor trupuri ce și-au găsit matrioșca – unul pentru altul; trupuri ce și-au descoperit schimbul în mărimi, pe rând, nu în reciprocitate egală, ci în urme de rouă, născute dintr-o călătorie ce nu e film artistic, nici serial, ci drum viu, de trup în trup.

Viorile tăcură. Grup de palme în urale. Ochii de lună mă privesc cu invitația de a surzi lumina într-o cameră târzie de unde s-au născut cele de mai sus.

Iubito, unde am făcut dragoste, în catedrala ori în pat?

Acum, pe aripi de metal cocoțate pe motoare, scriu cu gândul la cei doi ochi de lună.
Recunosc dimineața după un apus ce nu s-a încheiat.
Un apus ce a născut aceste rânduri pentru a aminti ceea ce nici sângele nu va uita.