Pasajul

O ceață groasă mă cuprinde, de nu știu pe ce cale să o mai apuc… Demult, tare demult, am fost acolo și acum privesc acea parte din mine… sau acele părți ce au rătăcit în căutarea a ceva.

Trag un fum, sorb cafea și dau drumul degetelor pe taste, în timp ce un AI îmi cântă o melodie dintr-o gară.

Pasajul subteran Victoriei. Fundul îmi stătea pe pielea unui animal demult apus, volanul îmi ciripea o căldură pe buricele degetelor, care nu mai știau pe ce trup să deseneze. Aveam nevasta acasă. În spate lăsam nevasta și eu mă târam către o ea… Mașina scuipa fum cum aș fi scuipat eu sânge din suflet, din bucata aceea de suflet care prindea mai mult noxele vieții pentru a respira, decât viața însăși.

S-a terminat șirul de mașini ce curgeau în pasaj. M-am oprit. Un bloc pe șase roți îmi blura privirea în stânga, pe dreapta zidul drept, îmbrăcat într-o tablă rece, mă strângea, în față stopuri roșii, iar în spate căram poveri — poveri ce n-ar încăpea într-o valiză, într-un car al vieții sau într-o prăpastie.

Un nod s-a ridicat din bărbăție, a trecut peste inimă și s-a oprit în gât. Cu tot cu aer. Mâinile tremurau de ziceai că am ajuns în Arctica, în piept ardeau flăcările cândva scuipate pe Teide, iar din creștet apăsa întunericul din mine. Totul s-a oprit. Inima se pierduse. Tot ce aveam era o temniță a minții în care mă încuiasem și înghițisem cheia. Nu știu să-mi fi pedepsit vreodată sufletul mai crâncen…

Gălăgii și harpe de diavoli îmi umpleau urechile, țâșneau țipetele unui sistem nervos prăbușit. Ochii nu mai zăreau decât o ceață în culori de cauciuc ars. Nasul percepea miros de cadavru viu — de om care își scârma rănile pe dedesubt, ca să le arunce. Gura, căscată ca a unui crocodil flămând, căuta aerul ce nu mai ajungea în plămâni. Un claxon îmi trezi mâinile, care căutau pastilele din portieră. Fără aer, gura primi acele doze mici de viață, cu gust de amar.

Amarul a resetat sistemul cu o întrebare: unde mă duc? Pasajul ăsta îmi arată, în pământ… Hai să mă întorc la mine. Pe drumul ăsta nu mai merg.