Timpul

Au trecut mai bine de 20 de luni de la ultima vizită.  Îmi deschide poarta şi-mi oferă o privire surdă. Nu m-a recunoscut. Nu ştia cine sunt. Mi-a zâmbit totuşi. Mi-a întins mâna jdrelită de timp şi m-a îmbrătişat strângându-mă uşor. Timpul i-a tocit amintirile şi vederea, sufetul nu. A simţit cine sunt. S-a bucurat să mă primească. Îl am de tataie de la iubită.

În curte o găsim pe ea. În curtea asta din care lipseşte nucul, în curtea asta plină de trecut, plină de poteci de timp. În curtea în care am râs, turnat şi mâncat. Ne îmbrăţişează, ne pupă şi dă să plânga dar nu mai poate. Nu cred că ştia cine suntem. O confundă pe nepoată cu soră-sa. Ne-a uitat în timp inconştient cum noi i-am uitat alegând. I-am uitat de buni, de prieteni, de familie, de nevoia lor să ne vadă, de nevoia de a nu fi uitaţi. Îmi pare tare rău. Atât de rău încât mă doare, mă furnică lacrimile şi-mi arde sufletul. Îmi pare rău. Iertaţi-mă.

Cu jenă îi privesc. Ea nu aude bine, iar el, bărbatul, se face că nu aude, s-o spijine. Dacă pe ea o doare piciorul stâng, pe el îl doare dreptul, dar se țin de mână și pășesc împreuna în timp. Ea-l critică de băutură și-l apostrofează peste căciulă ștrengărește. El zâmbește sec prefecându-se că nu aude. La fel ca ea. Alături de ea în orice.  Au 65 de ani în timp. Mergând unul după altu, la pas, alergând sau fugind. Dar împreună.

-Ce să fac tataie? Mă chinuie timpul. Prea mult. Nu mai pot să fac treaba. 86 tataie. 86. Nu am ce fac, merg înainte. Nu mai pot.

În alţi ani, de fiecare dată când aveam timp la ei, îmi povestea aceeaşi poveste cu tractorul. Putea. Acum nu a mai putut. Timpul nu-l mai lasă. Şi-mi plăcea de fiecare dată povestea. Era mai frumoasă. Acum îmi lipseşte. Mi-e tare dor de ea.

De la mine au băut prima dată Jack. Am băut cu amândoi. Tataie venea din grădină, se uita în stânga şi-n dreapta să nu-l vadă mamaia, dădea paharul peste cap şi fugea. Mamaia din gradină îl vedea că vine, îl dojenea că a lăsat burieni între roşii şi venea şi ea la alimentat procedând identic.

Am cheltuit prea puţin timp cu voi, mai ales cu tine tataie. Nu mai pot îndrepta aceste fapte. Regret ca te-am uitat în amintiri fără să mai caut altele cu tine.

Îl ştiu de mai bine de 10 ani. De prima data mi-a intrat la suflet. Atunci, demult, am văzut că e bărbat. Om simplu. Corect, muncitor – tot timpul trebuia să facă ceva. Bun simţ de neegalat. Nu m-a contrazis nici odată. Chiar dacă ştia că nu am dreptate. Mă corecta pe parcurs, secvenţă cu secvenţă, subtil, fără să uite unde a  rămas şi ce are de făcut.

Bărbosule mai dă-le timp, timp să zâmbeasca, dar nu-i mai chinui.

Sufletul ţi s-a născut vin, iar trupul tău lemn a fost ce-a transformat vinul în licoare. După ce vei pleca, lasă-mi din el, ştiu că am mai primit, dar mai vreau. În sufletul meu vei fi nemuritor tataie.