Frica de iubit

Îți aduci aminte când … toate zânele au venit îmbrățișându-te cu beții de fluturi, cu aripi din praf de curcubee? Hai să-ți povestesc ce mi-ai împărtășit.

Ai amprentat fiecare respirație de el, fiecare privire în poezii, fiecare dâră de fir din părul lui pe trupul tău cu chicote de copilărie. Ți-ai dăruit inima unui foc fără extinctor, poate în mijlocul îngerilor din Rai, Rai-ul vostru din tine în care pășeai cu gândul ființei tale asezându-i pașii. Te împreunai în brațele alea fugind de părinți, de mame, de amintiri dându-ți liber în rătăcire fără grai și fără văz… Îți amintești?

Nu, nu aveai alte nevoi, n-aveai tipare de urmat, n-ai avut nimic de întrebat. Doar ai privit găsindu-te în vorbele lui. Te-ai descoperit in șoaptele lui cu urme de avioane pe un cer nemărginit. În tine, înăuntrul tău ceva a înflorit, a prins libertate într-o natură neînțeleasă până atunci, neauzită, negăsită în cărțile de amor pierdut. Ai înnotat fără să fi atins vreodată apa, te-ai săturat cu el în tine fără timp, fără vorbe, fără Eminescu, fără aprobări și frici. Mai știi cu ce chef îți povesteai în căzile fierbinți?

Chipul ți-l mai găseai doar într-o oglindă, oglinda ochilor lui, acolo te mai știai. Acolo ai trăit în timp ce-ți așezai suvița alături de ecoul minții ce-ți sorbea făptura: așa mă vede el cel mai frumos? Crema din aburii băii urmărea dârele din zăpada trupului tău pe unde-a călătorit în libertatea primită…din ochii tăi, îi spuneai

atunci, în ochii tăi găsesc îngăduința unei libertăți senzoriale din exterior în interior… M-ai spuneai că ochii tăi închiși se hrăneau cu unde de flămândă, cu libertate de eroină scăpată de-o temniță a simțurilor ascunse spre niște brațe ce se pierdeau în jurul aurei tale…

Mai știi că zidurile se demolau de umbra lui? Mai știi?

Soneria telefonului somnoros te prindea cu zâmbete înflăcărate către dorințe neștiute, zburdai către libertatea de a te vedea în oglindirea ochilor săi. Plecai către mâinile sale să te scalde-n tine, mâinile alea ce le visai înainte de a le întâlni! Știu ca nu dormeai acasă, nu dormeai în perna ta ci plecai în a simți într-o imaginație a șoaptelor tale din urechile lui. Te culcușeai acolo departe într-o căldură mai pufoasă decât a unui pântec de mamă, cu respirații de maraton olimpic fără să ai noime de siguranță sau frici.

Ai plecat cu libertatea aflată acolo între brațele sale. Ai plecat să te mai simți, să te respiri pierzându-te… Ți-ai îmbrătișat sufletul din armele sale catre un soi de iubire din tine.

Ai descoperit. Iubeai ceva din mintea, din sufletul tău, îl iubeai iubind reflexia din ochii ăia, vii, spuneai. Atunci ți s-au născut nevoi, s-au născut orgasme adamice, s-a creat o noua ea din pântec

ele tale libere până-n adăncul făpturii tale. Trăiai o iubire, o fericire plătită cu nefecire.

N-ai recunoscut nici-un indicator pe drumul ăsta pentru că timpul te fugea din minte-n șolduri, din palme în miros de zambile, din cearceafuri ude până-n zori de nopți împlinite. Timpul ți-a fugit, fără să cauți să-l prinzi, să-l salvezi sau să-l păstrezi. Aveai timp doar de zâmbit, de auzit și de iubit, de trăit liber. Enumerai motive pentru care nu întelegeai ce e de iubit…

Timpul ăsta cheltuit pe jar de dimineți și seri cu vise pe alte planete necunoscute. Spuneai: parcă nu mai am aer, parcă se rarefiază și plonjez în lipsă de oxigen, în gol… nu mai zbor. Nu înțeleg ce îmi lipsește, ce nu aud, unde e ce caut?

Fumul de țigară îți zvâgnea-n plămâni și-n cap nesiguranță, promisiuni uitate, cuvinte spălate. Ridicai privirea înspre ochii lui și nu-ți mai vedeai chipul oglindit. Parcă nici ochii nu-i mai văd…afirmai.

Ce-i cu mine? după el încep să apară umbre sumbre, post după atâta desfătare? Parcă plouă cu noroi pe bocancii ce tocmai mi-au dărâmat casa sufletului meu.

Gânduri curgeau, cascade veneau în singurătatea ce te auzea pe banca aia, în bucătăria întunecată, în liniște… Nu știu cum am trăit într-o fugă, într-un dezmăț! Între picături de pahare surde sunt și parcă, eu caut umbre necunoscute, între salcâmi, între vai și dealuri nevăzute, neștiute?

Oare, m-am lăsat scăldată de el în mine, m-am lăsat pierdută fără prejudecăți, fără judecați, fără remușcări și fără regret? Cine a venit în sufletul meu, în jurul meu, în mine, cu mine și cu noi. M-am lasat pierdută în ce? pentru că el, el echilibra orice aveam rău sau bine fără să-mi pese.

Oare ce am ajuns să cunosc, ce am ajuns sa văd din senin de furtuni, de nori, de după țipete negre cu lacrimi uscate, după suișuri în vârfuri de prăpăstii?

Am cunoscut iubirea? Asta lasă-n urma ei? asta-ți povesteau suspinele singurătății tale…Nu, nu mai vreau să iubesc, am fost trădată, mințită, umilită și abandonată! Nu mai vreau… În ochii mei ți-ai construit ziduri lângă ziduri ce terminau lumina pic cu pic… peste ziduri ți-ai pus turnuri și străjeri. Ai săpat șanturi de după ziduri și-ai umplut cu flacări de vulcani ce înfierbântă zidurile ce-ți ating sufletul…

Ai construit frica de iubire… chiar de iubitul ăla ti-a fost blond, brunet ori cadou de la Dumnezeu, ai trăit mai mult decât poți plăti.

Draga mea, Tu ai fost iubirea!
Ți-ai trăit iubirea oglindind în el tot ce ai frumos de iubit în tine.
Ți-e greu să te privești ca el,
ți-e greu să te desparți de tine cum erai cu el.
Mulțumește-i iubirii,
dărâmă zidurile și iarta-te iubind.
Cum ai putea să mai simți iubire de nu ierți? Îți amintești cum iubeai?
Iartă! Iartă-te pe el în tine, pe tine-n el. Iartă din iubire.

Lasă-te în brațele iubirii, acum este parte din tine.

Cu drag.