Iartă-mă Ghiocel

Iartă-mă, Ghiocel, că te-am văzut doar pentru o primăvară… Iartă-mă că te-am văzut doar mamă de Brad… Iartă-mă că n-am zărit gerul în care-ai răsărit ca să-l pot alina. Iartă-mă! Iartă-mă așa cum te ierți că ai fost floare doar de răsărit, de asfințit și de sfârșit! Iartă-mă, mititico, pentru că n-am știut să te alin astfel încât să te păstrez în viață. Mă iert pentru fragilitatea ta, mă iert pentru că n-am văzut și n-am știut să te mângâi. M-am pierdut în brațele vântului și-am fost doar trecător. Poate doar ți-am atins petalele imaculate, poate m-am speriat, poate n-am crezut… N-am știut cine sunt și ce te vreau… doar te-am rupt ca să mă pot rupe de mine.

Ochii tăi, însoțiți de zâmbet atunci, în negura de boxe și lumini, m-au zărit doar ca să piară în spatele unor umbre, pe-un suflet neștiut… neștiut de mine, în nicio rază de femeie sau de mamă, când tu-ți căutai tatăl. N-am știut să-ți fiu tată, pentru că m-ai făcut să fiu al lui, al bradului nostru. N-am știut să prețuiesc clipele dintre ziua ta și noaptea mea, deși ne-am găsit pe-ntuneric. Nimeni n-a știut ce-i cu contrastul de blândețe și ură, ura pe care mi-o purtam din lipsă de iubire. Nu, n-am știut să te iubesc neiubindu-mă; de auzit doar te-am văzut, de simțit doar te-am chemat, de îmbrățișat doar m-am sprijinit.

Cer iertare nemuririi pentru sufletele noastre, pentru Brad și pentru orice ai vrea să însemni și să iubești, Ghiocel. Cer să te auzi cum m-ai oprit din fuga de iubire, cum m-ai oprit să lupt cu petice de disperare, respingere, abandon și ascuns în lumină. Și m-ai ales pe întuneric, cu întuneric.

Poate o viață de primăvară nu-i destulă cât să te înțeleg, să te aud ori să te văd.
Iartă-te să reînvii, învață-te așa cum să te vadă, ascultă-te așa cum să iubești.