Am obținut tot ce mi-am dorit și tot simt un gol

Ai bifat. Promovarea după care ai alergat ani de zile. Casa pe care o visai. Suma din cont la care, cândva, nici nu îndrăzneai să te gândești. Relația care, din afară, arată exact cum „ar trebui”. Te-ai uitat la viața ta și, obiectiv, e succes — genul de viață pe care tu, cel ori cea de acum zece ani, ai fi invidiat-o. Și totuși. La câteva zile după ce ai obținut lucrul mult dorit, după ce s-a stins entuziasmul de la început, te trezești cu o senzație ciudată în piept, una pe care nu îndrăznești s-o spui nimănui pentru că ți-ar fi rușine: un gol. O nemulțumire surdă, fără adresă, fără motiv clar. Și mintea fuge deja, automat, la următorul obiectiv — pentru că singurul lucru care pare să astupe golul, măcar o vreme, e încă o realizare.

Dacă te-ai recunoscut, vreau să-ți spun de la început ceva ce poate nu ți-a zis nimeni vreodată: nu ești nerecunoscător(oare). Nu ești răsfățat(ă). Și, mai ales, nu ești defect(ă). Alergi, cu o energie pe care alții ți-o invidiază, după ceva ce realizările, prin natura lor, nu pot da niciodată.

Și, ca să nu rămâi doar cu o înțelegere: la finalul articolului găsești un mic exercițiu care te va ajuta să te simți mai bine.

Mitul pe care l-ai crezut toată viața: „când o să ajung acolo, o să fiu de ajuns”

Fără să-ți dai seama, ai funcționat o viață întreagă pe baza unei promisiuni tăcute, una pe care nimeni n-a rostit-o cu voce tare, dar pe care ai simțit-o în aer încă din copilărie: încă puțin, încă un nivel, încă o dovadă — și atunci, în sfârșit, o să mă simt suficient. Atunci o să mă pot opri. Atunci o să fie liniște.

E o promisiune care nu se ține niciodată. Și nu pentru că nu muncești destul — tu muncești enorm, asta nu e niciodată problema. Ci pentru că golul pe care încerci să-l umpli nu e o problemă de performanță. E o problemă de valoare de sine. Iar valoarea de sine, spre deosebire de orice altceva în viața ta, nu se poate câștiga prin rezultate. Nu se poate cumpăra, nu se poate merita, nu se poate atinge la capătul unei liste de realizări. Oricâte ai aduna — și ai adunat mult — dacă în adâncul tău crezi că nu ești de ajuns așa cum ești, fără realizări, atunci fiecare reușită va fi doar o gură de aer la suprafață înainte de următoarea scufundare. Mereu mai sus, mereu la fel de gol.

Nu alergi spre un obiectiv. Fugi de un sentiment. Și nimeni n-a întrecut vreodată, prin alergare, un sentiment pe care îl poartă în piept.

Am văzut oameni cu adevărat extraordinari — care, din afară, aveau absolut totul — plângând în întâlnirile noastre de miercuri pentru că nu-și mai aminteau când s-au bucurat ultima dată de ceva, cu adevărat, fără să se gândească imediat „bun, și mai departe?”. Nu le lipsea nimic din ce se poate număra. Le lipsea un singur lucru, cel mai greu de cumpărat dintre toate: permisiunea de a se opri și de a fi, pur și simplu, de ajuns.

Realitatea: golul are trei rădăcini. Care e a ta?

„Niciodată de ajuns” nu vine dintr-un singur loc și nu arată la fel la toți. De obicei are una dintre aceste trei rădăcini — uneori două împletite. Citește-le încet și vezi care îți sună cel mai dureros de adevărat.

1. Alergarea care nu se oprește niciodată

Dacă tiparul tău cel mai puternic e că treci la următorul obiectiv fără măcar să-l guști pe cel atins, că nu te poți odihni fără să simți o vinovăție surdă, că te compari constant cu alții și mereu pierzi comparația în propria minte, că „relaxarea” ți se pare o pierdere de timp — atunci miezul tău este chiar sentimentul cronic de insuficiență. E un motor care te-a dus departe, dar care nu are buton de oprire, și care, dacă nu înveți să-l liniștești, te va arde. Pentru exact acest tipar am construit, zi cu zi, Protocolul „Niciodată de ajuns — Mereu alerg, niciodată ajunge”: 28 de zile în care înveți, încet, să te oprești fără să te prăbușești și să simți că ești de ajuns chiar și când nu produci nimic.

2. Critic interior și perfecționism

Dacă golul vine însoțit de o voce care te judecă necruțător la fiecare greșeală, oricât de mică, o voce care nu lasă niciodată nimic să fie „suficient de bun”, care ține un proces permanent în care tu ești mereu și acuzatul, și judecătorul — atunci ai de-a face cu rana de nedreptate și cu perfecționismul ei chinuitor. Această voce ți s-a părut, poate, multă vreme un aliat care „te ține în formă”. De fapt e un tiran care nu-ți dă pace. Drumul de a-l îmblânzi, de a învăța să-ți fii ție însuți(însăți) un aliat blând în loc de un procuror, este Protocolul pentru rana de nedreptate — „Tribunalul Interior”.

3. „Nu merit, deci trebuie să dovedesc”

Iar dacă alergarea ta e strâns legată de bani — de câți faci, de cât valorezi în funcție de cont, de rușinea că nu e niciodată destul, de frica de lipsă care te urmărește chiar și când, obiectiv, ai destul — atunci golul are de-a face cu relația ta cu valoarea și cu banii. E acel sentiment că trebuie să dovedești permanent că meriți să exiști, să ocupi loc, să ai. Despre eliberarea de această rușine veche, despre a-ți așeza relația cu banii pe altceva decât pe frică, este „Relația cu banii — Fără rușine”.

Nu le lua pe toate odată — n-ai cum și nici nu e nevoie. Pune degetul pe rădăcina care te-a făcut să dai din cap, pe propoziția care a doborât ceva în tine la citire. De acolo pornești. Restul se descurcă singur, pe drum.

Un experiment blând pentru săptămâna asta

Alege un lucru mic pe care l-ai realizat recent — orice, oricât de neînsemnat ți se pare, fie și „am dus la capăt o zi grea”. În loc să treci automat mai departe, la următorul punct de pe listă, oprește-te 60 de secunde și lasă-te, deliberat, să simți că e bine. Pune o palmă pe piept. Respiră. Spune-ți, simplu: „Atât e de ajuns pentru azi. Eu sunt de ajuns pentru azi.”

Foarte probabil va apărea, aproape imediat, un disconfort. Chiar o vinovăție, un impuls de a sări înapoi în mișcare, o voce care zice „n-ai timp de prostii”. E firesc — e mușchiul odihnei și al mulțumirii, care a stat nefolosit ani la rând și acum tremură când îl pui la treabă. Nu-l asculta pe „n-am timp”. Rămâi cele 60 de secunde. Repetă zilnic, ca pe un exercițiu. Acolo, în acele secunde aparent banale, înveți exact ceea ce nicio realizare din lume nu te-a putut învăța: că valoarea ta nu stă în ce produci, ci în ce ești.

Și dacă vrei oameni alături în drumul ăsta — oameni care înțeleg golul de care vorbim, pentru că îl cunosc — te aștept miercurea, la 19:30, în comunitatea gratuită de dezvoltare personală.

Cu drag și alături de tine,

Florentin Iordache

Terapeut alternativ · alături de tine

Acest articol are scop educațional și de auto-însoțire. Nu înlocuiește terapia, consilierea psihologică sau relația cu un psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor din România. Sunt terapeut alternativ, nu psiholog acreditat. Dacă treci printr-o perioadă grea, caută sprijin specializat.