Blog terapeutic · Florentin Iordache

De ce am nevoie să fiu mereu validat(ă) de ceilalți — și cum să-ți recâștigi vocea interioară

Cauți aprobarea celor din jur și nu înțelegi de ce nu ajunge niciodată. Poate că nu e despre ceilalți. Poate că e despre o voce interioară pe care ai oprit-o de mult — și pe care o poți readuce la viață.

Trimiți un mesaj și aștepți, cu sufletul la gură, până îl citește cineva. Iei o decizie care ți se pare bună, dar nu te liniștești până nu o verifici cu un prieten, cu mama, cu colegul de birou. Postezi ceva pe rețelele sociale și, înainte să apuce să apară notificările, simți deja un fior ușor de neliniște: „O fi bine ce am spus? Le-a plăcut? Am greșit ceva?”

Sau poate că e mai subtil decât atât. Nu postezi nimic, nu trimiți niciun mesaj. Dar nu poți face o alegere importantă — de la ce restaurant să alegi la seară până la ce job să accepți — fără să simți nevoia că cineva trebuie să confirme că e ok. Ca și cum ai nevoie de o ștampilă din exterior ca să știi că decizia ta valorează ceva.

Și chiar dacă vine confirmarea, dacă cineva îți spune „e perfect, faci bine”, ea ține poate câteva ore. Uneori câteva minute. Și nevoia revine.

Asta nu e slăbiciune și nici o trăsătură de caracter pe care trebuie să ți-o repari cu voința. E un tipar. Un tipar care are o origine, o logică interioară și, cel mai important, un drum spre ieșire.

Ce se ascunde de fapt în spatele nevoii de validare

Am văzut asta de sute de ori în întâlnirile de miercuri — oameni extrem de capabili, inteligenți, cu vieți frumos construite, care nu pot face un pas fără să ceară permisiunea cuiva. Nu permisiunea la propriu. Permisiunea emoțională. „E ok să fiu eu? E ok ce simt? E ok cum arăt? Am voie să vreau asta?”

La suprafață pare o problemă de încredere în sine. Dar sub ea e ceva mai vechi și mai adânc. Undeva în copilărie — sau poate în adolescență, sau într-o relație care te-a marcat — creierul tău a făcut o ecuație: aprobarea celorlalți egală siguranță. Poate că laudele veneau rar și neașteptat, și atunci conta enorm când apăreau. Poate că iubirea era condiționată — mai multă atenție când erai „cuminte”, mai multă răceală când erai „dificil(ă)”. Poate că critica venea aspru, fără blândețe, și ai învățat că dacă nu ești pe plac, urmează ceva neplăcut — o dezamăgire, o retragere, un conflict.

Creierul e un supraviețuitor înainte de orice altceva. A memorat regula și continuă să o aplice: caută aprobarea, fii în siguranță. Și o aplică acum, la 30, la 40, la 50 de ani — chiar dacă contextul s-a schimbat complet și cei din jur nu mai sunt părinții sau profesorii sau partenerul din acea relație veche.

Bă, problema nu e că ai nevoie de ceilalți. Asta e natural și uman și sănătos. Problema e atunci când vocea ta interioară — cea care știe, care simte, care are o direcție a ei — s-a oprit din funcțiune. Și acum primești instrucțiunile de viață exclusiv din afară, ca și cum tu însuți/însăți nu ai fi o sursă de informație valabilă despre propria ta viață.

Trei trasee, în funcție de unde te regăsești

Nevoia de validare nu arată la fel la toată lumea și nu vine din același loc. Uneori e alimentată de frica de respingere. Alteori, de sentimentul că nimic nu e niciodată de ajuns. Alteori, de teama că dacă nu ești pe plac, oamenii pe care îi iubești te vor lăsa. Citește mai jos și simte care fir e al tău — nu trebuie să alegi corect, alege ce rezonează.

Dacă frica ta de sub validare e: „Fără aprobarea lor, nu am voie să exist”

Există oameni care au crescut cu sentimentul că prezența lor e cumva o problemă. Nu neapărat prin cuvinte directe sau agresive. Uneori printr-o tăcere lungă după ce ai spus ceva. Printr-o privire dezamăgită. Printr-o frază aparent mică: „nu știu de ce faci asta”, „ar fi trebuit să fii altfel”, „nu e ceva de care să fii mândru(ă)”. Copilul înregistrează — și copilul e logic: dacă nu sunt pe placul lor, ceva din mine e greșit. Nu ce fac eu — eu.

Adultul care a crescut din copilul ăla se scuză că există. Nu spune ce simte de teamă să nu deranjeze. Cere permisiunea să ocupe spațiu — emoțional, social, chiar fizic la masa familiei sau în conversații. Când cineva spune „nu”, o ia ca pe o confirmare că nu valorează. Când cineva tace, interpretează tăcerea ca dezaprobare. Și atunci caută validarea ca pe un antidot constant la această durere veche — un antidot care funcționează puțin, nu suficient, și niciodată definitiv.

Dacă te recunoști mai ales în asta — în frica că fără aprobarea lor nu ai dreptul să fii tu, să ocupi spațiu, să vrei lucruri —, drumul spre care te invit e Protocolul de vindecare a rănii de respingere — Dreptul de a exista. E un drum de 28 de zile prin care lucrezi, pas cu pas și în ritmul tău, cu convingerea că prezența ta are nevoie de justificare. Că un „nu” al cuiva e un verdict despre valoarea ta. Că trebuie să câștigi dreptul de a ocupa spațiu. Îl poți citi și ca pe o desfășurare treptat — nu printr-un efort de voință, ci prin înțelegere și practică blândă.

Dacă simți că validarea umple un gol, dar golul rămâne

Cineva te laudă și te simți bine — pentru câteva ore, poate o zi. Apoi golul revine. Mai trimiți ceva, mai ceri o confirmare, mai cauți un semn că ești ok, că ai valoare, că ești pe drumul bun. E ca și cum ai umple o găleată spartă: toarnă, se scurge, toarnă iar. Și te întrebi de ce nu ajunge niciodată, de ce nu poți pur și simplu să crezi ce îți spun ceilalți și să te liniștești.

Asta se întâmplă când nevoia de validare e alimentată de sentimentul cronic că nimic nu e niciodată de ajuns — nici ce faci, nici ce ești. Atingi un obiectiv și nu simți împlinire reală, sau o simți câteva minute și treci mai departe, mai repede, spre următorul. Te compari cu ceilalți și tot nu ești acolo unde „ar trebui”. Validarea externă devine o scurtătură: dacă ei spun că e bine, atunci poate că azi am ajuns, poate că azi sunt de ajuns. Dar promisiunea nu se ține, pentru că problema nu e la ceilalți — e la acea convingere interioară că suficient nu e niciodată acum.

Dacă te regăsești mai ales în alergarea asta fără linie de sosire, în golul care revine chiar și după laude sau succese, te invit spre Protocolul Niciodată de ajuns — Mereu alerg, niciodată ajunge. E un protocol de 28 de zile care te aduce înapoi la tine — la ce simți tu cu adevărat, la ce vrei tu, la ce e de ajuns pentru tine, nu pentru privitorii din jur. Nu e despre a deveni mai puțin ambițios(ă) sau a renunța la standarde. E despre a te bucura și de drum, nu doar de destinație. Și, mai ales, despre a nu mai delega cuiva din afară rolul de judecător al propriei tale valori.

Dacă în spatele nevoii de validare e frica mai veche: „Dacă nu le plac, mă vor lăsa”

Uneori nevoia de aprobare nu e despre valoarea de sine în abstract. E despre supraviețuire emoțională. Dacă în tine trăiește frica că, dacă nu ești pe plac, oamenii se vor îndepărta — și dacă se îndepărtează, nu vei face față singur(ă) cu tine —, atunci căutarea validării e o formă de a păstra oamenii aproape. E o strategie de atașament, nu un defect de caracter. Are o logică perfectă, construită în jurul unei dureri vechi.

Poate că ai crescut într-un mediu unde prezența sau afecțiunea unui om depindea de comportamentul tău. Poate că ai pierdut pe cineva drag — fizic sau emoțional — și creierul a memorat legătura: dacă nu ești pe plac, oamenii pleacă. Acum, ca adult, același reflex funcționează cu toată lumea — cu partenerul, cu prietenii, cu colegii. Trebuie să aprobi, trebuie să confirme, trebuie să valideze — pentru că dacă tac, dacă dau un semn de nemulțumire, dacă nu reacționează cum te-ai așteptat… s-ar putea să plece. Și asta e de nesuportat.

Dacă asta e frica din adâncul nevoii tale de validare, te invit spre Protocolul pentru vindecarea rănii de abandon — Copilul care a așteptat. E un drum blând de 28 de zile prin care înveți, treptat, că poți fi iubit(ă) și când nu ești perfect(ă), că autenticitatea nu alungă oamenii potriviți, și că poți face față singurătății — că ea nu e echivalentul abandonului pe care l-ai simțit cândva.

Un prim pas pe care îl poți face azi

Înainte să cauți validarea cuiva azi — înainte de mesajul trimis, de întrebarea pusă, de postarea verificată în gând —, fă un experiment simplu. Oprește-te. Chiar acolo, în loc. Pune mâna pe piept. Respiră de două ori, adânc și lent. Și întreabă-te, în liniște: „Dacă aș ști sigur că nu voi fi judecat(ă) — ce simt eu că e adevărat? Ce știu eu?”

Nu trebuie să acționezi după răspuns imediat. Poți tot să ceri opinia cuiva — asta nu e greșit în sine. Dar înregistrează mai întâi ce spune vocea ta. E acolo. Poate că e firavă, poate că vorbește rar, pentru că a tăcut mult timp. Poate că ai ignorat-o de atâtea ori încât și ea a început să îndoiască. Dar nu a dispărut.

Cu cât o asculți mai des — chiar și în lucruri mici, de zi cu zi —, cu atât ea se întărește. Și cu cât ea se întărește, cu atât ai nevoie de mai puțin din afară ca să știi că ești ok. Nu pentru că ceilalți devin mai puțin importanți. Ci pentru că tu devii la fel de important(ă) ca ei.

Dacă vrei să mergi mai departe

În fiecare miercuri seară, mă întâlnesc online cu oameni care trec prin exact aceste lucruri. Unii caută validare de zeci de ani și abia acum încep să înțeleagă de unde vine. Alții au înțeles mecanismul, dar nu știu cum să se miște altfel, cum să acționeze din ei înșiși, nu din așteptările celorlalți. Întâlnirile sunt gratuite, pe Zoom, la 19:30 — și mulți spun că e primul loc în care s-au simțit cu adevărat auziți, fără să fi trebuit să fie perfecți sau să merite spațiul prin performanță. Te aștept și pe tine, dacă simți că e locul tău.

Cu drag și alături de tine,

Florentin Iordache

Terapeut alternativ · maestru Reiki · alături de tine