Un oftat inundă fuselajul unui avion ce plutea peste munți pentru a ajunge la ocean. Oceanul spărgea tăcerea nisipului pierdut târziu din familii disperate, cusute de relații prea timpurii pentru a fi coapte în soare.
„Tată, de când nu te mai am în țesuturi vii, mă pierd în sunete de valuri ce mă cheamă… Mă cheamă să-mi spăl durerea sau mă împing înapoi spre viață? Tată, nu știu dacă am putut fi copilul care să învețe șahul pe tabla unei vieți în care eternul feminin a fost golit ca să poată supraviețui...”, desenă ea din priviri litere pe marginea oceanului pustiu.
„Mamă, unde-ai apus, de mie nu mi-ai spus? Te-am căutat de fiecare dată când o femeie s-a așezat în lumina răsăritului. Te-am căutat ca să mă cuprinzi, pentru ca apoi s-o pot cuprinde și eu pe ea... Copil mare, te-am căutat și te-am zărit într-un suflet neînțeles, nestatornic, nevăzut poate de bunica, femeia regină care cuprinde și spune «te iubesc» din clipirea ochilor. Mă doare, mamă, să renunț la tine; deși te știu în trup de om, nu te simt, nu te pot. De la renunțare am căutat să mă întregesc din așchii de nuiele și firimituri de familii...”, așternu el pe un ecran tovarăș de beție.
Mai târziu, la final, ea spuse: „Poate este despre a-mi permite, în sfârșit, să fiu femeia care am fost dintotdeauna.” El, cu mult înaintea ei, după prima noapte piele pe piele, își spusese: „Poate n-am iubit nicio femeie. Pe aceasta o voi iubi.” Povestea începuse tocmai ca să țină în palme inimi, inimi ce aveau să piardă o relație înainte ca ea să se nască.
Umbre de părinți ce dăinuie decenii, părinți care și-au lăsat brațele orfane de îmbrățișări și au lăsat urme în moștenitori, pentru ca în ei să se întâlnească în răni ce n-au putut fi cuprinse altfel, generații la rând.
Rana în rană se vindecă așa cum pomul își înfige rădăcinile în munte pentru susține piatra. Nu, nu e neiubire; este glasul unor iubiri ce se uită în timpul scurs, într-un trecut petrecut prea devreme. Prea devreme pentru niște mânuțe care aveau nevoie să fie însoțite în bucurie, în fericire, în împlinire. Acolo unde nu-i loc de brațe în brațe se nasc prăpăstii, care uneori pot fi umplute de singurătăți însoțite cu licori în pahare, ce țin loc de prezență unui om nedesenat încă de viață, o prezență ce înțelege și acceptă.
„Te iubesc, dar nu pot trăi cu tine” nu e despre nucleul ei; e despre umbrele trecutului, care nasc lupte pentru iubiri ce nu mai pot fi trăite. Vine din nevoia de a vindeca rana în rană, acolo unde rândurile vindecării spun: „Mătasea nu înseamnă să nu mă mai apăr niciodată. Înseamnă să nu mai fiu nevoită să trăiesc în apărare.” Cu rana lui a vindecat ceva în ea, în timp ce rana ei o vindeca pe a lui.
O femeie devine femeie prin bărbat, așa cum a învățat de la tatăl ei; un bărbat devine bărbat prin femeie, așa cum a învățat de la mama lui. Dar ce se întâmplă când acești părinți lipsesc, fizic ori emoțional?
În lipsa lor se nasc lupte cu sexul opus, care rămân prizoniere în trup, în minte și uneori în suflet; aici apar mecanismele învățate în relația copil–părinte. Și mai târziu poate veni marea vindecare, rană în rană, care coboară în adânc nu ca să iubească, ci ca să accepte, din nucleul divinității ce există în fiecare om. Toate tăcerile de după nu sunt târzii; sunt renaștere.
Oceanul vieții spală tot ce primește, tot ce se eliberează prin acceptare, prin legătura din tine cu tine. Nimeni nu face ceva împotriva ta, doar se apără... Uneori, apărarea rănii devine atât de densă încât astupă iubirea… Mă accept, te accept, mă înțeleg, te înțeleg, mă iubesc, te iubesc, mă dezleg de tine, te dezleg de mine.
Rămas bun, A!